arhidesign galati: amintiri din mai multe copilării

Aschileul Mare- casa taraneasca

Oare când ne vom trezi? Pe zi ce trece pierdem câte un fir din fiinţa noastră românească, fără să ne dăm seama. Cei care vor să mai păstreze ceva din noi sunt din ce în ce mai puţini, şi poate că bătrâneţea aşezată pe umerii unui popor descurajează. Arhitectura noastră tradiţională moare încet, odată cu bătrânii noştri…

Cât de dulce era glasul bunicii când cu miros de rouă proaspătă pe mâini ne mângâia obrajii de copii gălăgioşi, iar cocoşul cel moţat trebăluia grăbit cocoţat pe-un vârf de gard.

Cât de liniştit privea bunicul din cerdac gălăgiosul vrăbioi îndrăgostit în zi de mai, şi-şi întindea privirile mai departe, spre iazul ascuns de-un smoc de trestii.

Din depărtare se auzeau glasuri de copii ce-şi făureau clipe de aventuri de-o zi într-un pod plin cu fân.

Dar cel mai plăcut era duminica în zori, când bunica mă gătea de sărbătoare şi mă plimba la magazin şi la biserică, locul de întâlnire unde se mai depănau amintiri de-o zi, două.

Şi, tristeţea se revărsa în ziua când vacanţa era pe sfârşite şi trebuia să părăsesc acele mirifice locuri. Erau mirifice la lumina opaiţului aprins pe colţ de masă şi parfumul mămăligii amestecată, cu duioasă grabă, cu un boţ de caş.

Sunt amintiri ce-mi bântuie cu nesaţ copilăria, ce cu grabă trecu pe lângă mine şi se aşezară cu neobrăzare pe umerii mei cândva puternici.

Dar nu regret nimic, şi de-ar fi s-o iau de la început aş iubi cu aceeaşi patimă culoarea ce mă înconjoară şi clipele trăite intens.

Şi dacă ajungi să deschizi albumul prăfuit cu amintiri, să ştii că adierea cu parfum de liliac s-a revărsat şi azi în gândurile mele, căci orice adieri de amintiri îmi răscolesc dorinţele de întoarceri spre ceea am fost cândva.